Apăsătoare nu este imperfecțiunea, ci felul în care o purtăm

Mult timp am crezut că perfecționismul e o calitate, e dorința de a face lucrurile "mai bine", e sinonim cu a avea standarde înalte și e o caracteristica a celor ambițioși. Când am citit cartea Capcana perfecțiunii a lui Thomas Curran, am înțeles că perfecționismul e masca pe care o purtăm ca să ne confirmăm ca suntem suficienți, valoroși și acceptați.

Masca perfecțiunii promite siguranță. Ne spune că dacă facem totul "cum trebuie", dacă nu greșim, dacă știm, dacă performăm, atunci vom fi în regulă. Doar că această mască costă enorm: ne obosește, ne epuizează și, în timp, ne îndepărtează de cine suntem cu adevărat.

Uitându-mă retrospectiv la notițele mele, observ că nu nu a fost o carte despre cum să devenim mai buni ci a fost o carte despre a deveni mai reali.

De unde vine nevoia de a părea perfecți?

Notițele mele se întorc mereu la întrebare: "De unde vine?"
Se pare că răspunsul nu e simplu și nici foarte specific în procente.

O parte vine din familie: părinți anxioși cresc copii anxioși, părinți perfecționiști cresc copii perfecționiști. O parte vine din genetică. Dar o parte foarte mare vine din cultură — dintr-o cultură competitivă, orientată spre rezultate, care promovează comparația cu cei din jur și generează validare externă.

Trăim într-o lume în care valoarea e adesea măsurată prin statut, salariu, titlu, iar ideea de "o viață bună" a fost redefinită în confirmitate cu acestea.
În acest context, masca devine un mecanism de adaptare. Nu pentru că vrem să fim falși, ci pentru că vrem să supraviețuim social.

Tirania lui "trebuie"

Masca socială este susținută de o serie de reguli interne foarte dure, pe care le-am recunoscut imediat în gândirea și comportamentul meu, deși nu mă consider o perfecționistă.

• trebuie să fiu mereu productiv și să am rezultate

• trebuie să știu și să demonstrez că știu

• trebuie să fiu pe plac celorlalți și să mă aprobe

• trebuie să fac lucrurile bine mereu.

Zicala că "Dacă te apuci de ceva, atunci fă acel lucru cum se cuvine." sună nobil, doar că trăită zilnic, devine o tiranie. Aceasta paradigmă nu lasă loc pentru proces, pentru învățare, pentru încercare. Nu lasă loc pentru greșeală. Iar fără greșeală, nu există creștere reală și nici învățare. Așa că îi dau dreptate lui Einstein: "cel ce nu greșește, nu încearcă nimic nou" și constat că mi-a trebuit o bucată bună din viață ca să ajung să fac ce îmi doresc.

Schimbarea cere să devenim din nou învățăcei

Unul dintre cele mai dificile lucruri, mai ales în carieră, este să pornești într-o schimbare dintr-o zonă de performanță și succes. Să schimbi jobul, rolul sau direcția înseamnă să lași în urmă identitatea de "cel care știe" și să intri în papucii celui care învață.

Iar asta este inconfortabil.

Pentru că învățarea presupune:

• să nu știi și să nu ai (încă) încredere în ce știi

• să greșești și să ai rezultate variabile

• să fii evaluat și corectat

• să te simți uneori stângaci, nesigur, ineficient și chiar impostor

Dacă nu acceptăm acești pași, în locul progresului apare stagnarea și amânarea. Doar reciclăm aceleași comportamente, aceleași strategii și sperăm la aceleași rezultate.

Este ca într-o cameră în care funcționează un ventilator, dar geamul este închis. Aerul se mișcă, dar nu se schimbă. La un moment dat, începe să lipsească oxigenul.

Eșecul este umanizant, nu umilitor.

Uneori ne blocăm învățarea din frica de eșec, însă nu eșecul în sine ne rănește ci felul în care ne raportăm la el. Dacă lăsăm eșecurile să ne definească valoarea în valoare absolută, ele devin devastatoare cu efecte negative asupra încrederii și imaginii de sine. Dacă le privim ca parte din proces, devin resurse de creștere.

Să te ferești mereu de situații dificile sau de dezamăgiri, nu e realist. La fel cum nu e realist nici să îți propui să devii un scut pentru alții, ca ei să nu fie expuși la durerea eșecului.

La tine cum e? Să primești ajutor e rușinos sau e combustibil pentru creștere?

Ajutorul onest nu înseamnă să preia altcineva dificultatea ta și să o ducă în locul tău, sau să o rezolve în locul tău. Înseamnă să primești resurse și susținere ca să râmâi în procesul de învățare și să depui efort în demersul tău – asta e creștere. Mă stradui să practic oferirea ajutorului în acest mod în fiecare sesiune de mentoring și coaching, pentru acolo nu e despre ce eu știu și pot să fac mai bine decât clienții mei, ci e despre ce pot ei să folosească din ce am de oferit.

Autocunoașterea ca fundament pentru o creștere și pentru "mai bine"

Nu putem construi relații sănătoase, sau o carieră care ne împlinește și ne stimulează, sau o viață cu sens dacă suntem în război cu noi înșine pentru aprobare și validare.
Dacă ne luptăm cu lipsa de încredere, cu stima de sine scăzută, cu teama de greșeală, soluțiile din exterior nu se vor așeza niciodată cu adevărat. Soluțiile sunt construite din acțiuni, iar pentru a da curs acestora avem nevoie... fix de încredere, curaj, asumare. Așadar când îți propui obiectivele profesionale sau rezoluții și motto-uri pentru viață, vezi cum stai cu tine, și incepe de acolo. Fii tu de partea ta!

Autocunoașterea nu este un proces comod. Este un proces în care:

• ne uităm la măști

• ne punem întrebări incomode

• acceptăm că nu știm tot

• învățăm să fim blânzi cu noi

Este un proces esențial, pentru că atunci selectăm măști (roluri, comportamente, atitudini) care ni se potrivesc și măști care nu ne lasă să respirăm.

Autocunoașterea nu e despre a vedea ce e bine și ce e greșit la noi, e despre a ne vedea ca un întreg.

* acest articol e o continuare a reflecțiilor generate de cartea Capcana perfecțiunii. în materialul anterior am scris despre acceptarea de sine. te invit să îl parcurgi aici - https://www.ramonateodora.ro/l/capcana-imperfectiunii-despre-frica-de-a-te-intalni-cu-tine/