Capcana imperfecțiunii: despre frica de a te întâlni cu tine

Am deschis cartea "Capcana imperfecțiunii" a lui Thomas Curran crezând că voi citi despre perfecționism. Despre standarde prea înalte, despre dorința de a face totul "ca la carte", despre oboseala de a nu fi niciodată suficient. Am închis cartea cu o revelație diferită: pentru mine, nu a fost o carte despre perfecționism, ci despre frică.
- Frica de a te opri.
- Frica de a te uita sincer la tine.
- Frica de a descoperi cine ești dincolo de roluri, rezultate și validare.
- Și, poate cea mai grea dintre toate, frica de a trăi cu tine așa cum ești.

Perfecționismul nu este o virtute, ci o strategie de supraviețuire.

Cartea vorbește mult despre perfecționism, dar nu ca despre o ambiție sănătoasă, ci ca despre o armură. Perfecționistul nu caută excelența din bucurie, ci din teamă. Teama de a greși. Teama de a fi judecat. Teama de a nu fi suficient.
În spatele standardelor exagerate se află adesea o convingere dureroasă: "Dacă nu fac totul perfect, nu merit." Nu merit succesul, iubirea, respectul, liniștea. Astfel, perfecționismul devine o luptă continuă cu tine însuți, nu o cale spre împlinire.
Și oricât de paradoxal ar suna, perfecționismul nu ne ajută să performăm mai bine. Din contră. Ne blochează, ne epuizează, ne face să amânăm, să ne izolăm, să trăim cu un sentiment constant de rușine și insuficiență.

Autocunoașterea: întâlnirea pe care o evităm

Pentru mine, esența cărții nu a fost despre "cum să nu mai fii perfecționist", ci despre cât de greu ne este să ne cunoaștem cu adevărat. Autocunoașterea nu e un proces confortabil. Nu e un exercițiu motivațional ;i nici lista calităților noastre. Este o confruntare.
Să te cunoști înseamnă să îți vezi fricile, mecanismele de apărare, gândurile automate care te conduc fără să îți dai seama. Înseamnă să observi cum te raportezi la tine când greșești, cum vorbești cu tine când nu reușești, ce îți ceri și ce nu îți permiți.
Și tocmai de aceea mulți dintre noi fug de acest proces. E mai ușor să ne concentrăm pe "problemele din exterior": cariera, relațiile, lipsa oportunităților. Dar adevărul este incomod: nu putem găsi soluții reale în afara noastră, atâta timp cât ne luptăm pe dinăuntru cu lipsa de încredere, cu o stimă de sine fragilă sau cu convingerea că nu suntem suficienți.

Acceptarea de sine nu înseamnă resemnare

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care le-am extras din carte este acesta: acceptarea de sine nu înseamnă să renunți la evoluție. Înseamnă să nu mai pornești creșterea și evoluția ca să corectezi ceva ce consideri că e un defect la tine.
Perfecționismul ne spune: "Trebuie să te schimbi ca să meriți." Autocunoașterea și acceptarea spun altceva: "Meriți chiar și așa. Și de aici, de unde ești, poți crește."
Când nu ne mai vedem ca pe niște "defecte care trebuie reparate constant", apare spațiul pentru relații sănătoase, pentru alegeri profesionale autentice, pentru o viață trăită cu liniște în cap. În loc să alergăm să demonstrăm, începem să construim.

O întrebare care rămâne cu mine

Într-o vacanță, din multitudinea de mesaje scrise pe tablițe din cele pe care le cumperi ca suvenir, o frază mi-a rămas adânc în minte și, după această carte, a căpătat un sens mult mai profund:
"Tu ai iubi un om ca tine?"
Nu ca pe o idee idealizată despre tine. Nu ca pe versiunea ta "perfectă". Ci ca pe omul real: cu frici, cu ezitări, cu imperfecțiuni, cu zile bune și zile grele.
Aceasta mi se pare întrebarea centrală a autocunoașterii. Pentru că felul în care ne raportăm la noi înșine devine modelul tuturor relațiilor noastre: cu munca, cu partenerii, cu prietenii, cu viața.

În loc de concluzie

Autocunoașterea nu este un lux și nici un moft. Este fundația. Pentru o carieră care nu ne golește pe dinăuntru. Pentru relații în care nu ne pierdem. Pentru o viață bună, în sensul profund al cuvântului.

Creșterea începe în momentul în care avem curajul să ne întâlnim cu noi înșine fără armură și să rămânem acolo, chiar și atunci când nu suntem perfecți.